Commentaire sur Codreanu et Emil Cioran

Iurie Roșca est un journaliste et éditeur roumain de la République de Moldavie ayant une longue carrière politique. Il a été l’un des initiateurs du mouvement anti-communiste et nationaliste pendant la période de la Perestroïka ; il a dirigé le Front populaire, qui est devenu plus tard le Parti Populaire Démocrate Chrétien. Il a siégé à quatre assemblées législatives successives, de 1994 à 2009, et a été deux fois vice-président du Parlement, puis, en 2009, vice-premier ministre.

Iurie Roșca est l’auteur de plusieurs livres, dont deux sont publiés en français : La Conspiration des Demons Rouges,  100 ans depuis le coup d’Etat bolchevique (éditions Sigest, 2017) et L’humanité 2.0 : Dépeuplée et augmentée (éditions Universitatea Populară Populară, 2024). Il a publié en traduction roumaine plusieurs auteurs de la dissidence française (Voir en annexe II les livres traduits par l’Université Populaire de la République de Moldavie du français vers le roumain au cours des 7 dernières années.).

Il est l’organisateur d’un groupe de réflexion international, le Forum de Chisinau, qui rassemble des chercheurs anti-mondialisme, des auteurs et des militants de plusieurs pays.

Le 2 août 2004, Iurie Roșca a été condamné à 6 ans de prison dans une affaire fabriquée par le régime fantoche de Soros dans son pays. Charge officielle : trafic d’influence. La cause véritable : il est l’une des critiques les plus virulentes du Système dans l’espace linguistique roumain. Le 23 octobre dernier, la première audience a eu lieu à la Cour d’appel.

Contacté par nos soins, Iurie Roșca nous livre ses réflexions et jugements sur Emil Cioran.

Sur la question de Cioran

Oui, il est l’un des brillants disciples du professeur de philosophie et de logique, le grand publiciste et doctrinaire du nationalisme Nae Ionescu, avec Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Petre Țuțea, et bien d’autres. Oui, il a écrit un essai célèbre sur le Capitaine Corneliu Codreanu en 1940 deux ans après son assassinat.  Son livre  « La Transfiguration de la Roumanie » écrit en 1936 dans un style radicalement nationalisé le met mal à l’aise une fois parti en France, il préfère s’en distancier. Réfugié en France, il a préféré faire carrière en tant que philosophe « français », c’est-à-dire un philosophe qui a renoncé au Christ, à la tradition orthodoxe et au roumanisme,  errant dans la nébuleuse du nihilisme occidental. Il a renié sa jeunesse d’admirateur du mouvement légionnaire et s’est rendu célèbre en abandonnant sa propre nation au profit d’une identité artificielle et d’une attitude politiquement correcte. Après la chute du communisme, j’ai lu environ trois de ses livres, mais j’ai été dégoûté par sa polémique avec Saint Paul, ainsi que par sa prétention à rivaliser avec les auteurs français modernes en esthétisant le désespoir, le néant, le dégoût de tout, etc. 

En d’autres termes, Cioran est un snob très doué, un conformiste avec un talent remarquable qui a nié sa propre identité religieuse, ethnique et culturelle pour satisfaire la fierté de l’auteur français accepté dans les salons littéraires de Paris comme un philosophe raffiné qui pratique sa plume dans une sorte de décadence si chère aux Français. Et clairement, lorsqu’il répand la modernité ou les maladies de la société dans laquelle il s’est intégré, il le fait d’un point de vue profondément «moderne» de l’école européenne des rationalistes et des illuministes qui ont irrémédiablement déformé la culture traditionnelle française. 

Contrairement à ses collègues de l’autre génération, Cioran est devenu célèbre, mais c’est en niant son propre passé et les valeurs qu’il professait au profit d’une renommée de philosophe subtil et de connaisseur raffiné de la langue française. Peut-être que les Français ont gagné un auteur supplémentaire, mais le courant de pensée nationaliste roumain a perdu une plume redoutable. 

Iurie Roșca

Annexe I – Texte original en Roumain d’Emil Cioran sur Corneliu Zelea Codreanu (publié sur La Personnalité du Capitaine Codreanu vue par Emil Cioran)

(Noter la plus grosse pierre d’achoppement du texte « România era o Sahară populară » pour dire que la Roumanie était « une sorte de désert habité », que nous avons rendu par « un désert indéfini », c’est peut-être un tort, mais la notion de « désert habité » a franchement un peu de mal à passer en français, même si nous n’avons rien contre les oxymores, du reste, ce n’est justement pas un effet de contraste que recherche Cioran, il cherche au contraire à rendre un caractère amorphe de la Roumanie, à la rigueur, on aurait pu mettre : « un désert indéfini parcouru par des silhouettes indécises »)

Publicat la doi ani după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, textul de mai jos arată opinia tânărului Cioran despre liderul Mișcării Legionare. Filozoful îi aduce un elogiu hiperbolic „Căpitanului”, ignorând complet toate atrocitățile comise de legionari sub conducerea acestuia. 

Profilul interior al Căpitanului

«Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Sahară populară. Cei aflați între cer și pământ n-aveau nici un coninut, decât așteptarea. Cineva trebuia să vină. Treceam cu toții prin deșertul românesc, incapabili de orice. Până și disprețul ni se părea un efort. Țara nu ne putea fi o problemă decât negativă. În cele mai necontrolate speranțe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reușite. Și România nu era mai mult decât o farsă reușită. Te învârteai în aer liber, vacant de trecut și de prezent, îndrăgind dezmățul dulce al lipsei de menire. Biata țară era o pauză vastă între un început fără măreție și un posibil vag. În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Și el a rupt tăcerea blândă a existenței noastre și ne-a obligat să fim. Virtuțiile unui neam s-au întruchipat în el. România din putință se îndrepta spre putere.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al așa-zisului intelectual român

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om într-o țară de fleacuri umane. Prezența lui era tulburătoare și n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruse care însoțește existențele marcate de fatalitate. De ce n-aș mărturisi că o teamă ciudată mă cuprindea și un fel de entuziasm plin de presimțiri?

Lumea cărților mi se descifra inutilă, categoriile inoperante, prestigiile inteligenței, șterse, iar subterfugiile subtilității, zadarnice.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al așa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era „deștept”. Căpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al țării derivă din inteligența fără conținut, din deșteptăciune. Lipsa de miez a duhului preschimbă problemele în elemente de joc abstract și răpește spiritului latura destinului. Deșteptăciunea degradează până și suferința în flecăreală.

Dar ideile Căpitanului, grele și rare, îi răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor și al gândurilor. Când, în 1934, îi spuneam ce interesantă ar fi expunerea vieții lui, îmi răspundea: „Nu mi-am petrecut viața prin biblioteci. Nu-mi place să citesc. Eu stau așa și mă gândesc”. Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respiră natura și cerul. Și când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a țării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puțin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale și nici așteptărilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naționale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiției noastre, ci să introducă absolutul în respirația zilnică a României. Nu o revoluție a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai să creeze România, dar să-i și răscumpere trecutul, să insufle absența seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată și unică, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacțiune în fața unui trecut de nenoroc. Această nație n-a excelat în lume decât prin consecvența în nefericire. Niciodată nu s-a dezmințit. Substanța noastră este un infinit negativ. De aici pleacă imposibilitatea de a depăși pendularea între o amărăciune dizolvantă și o furie optimistă.

Într-un moment de descurajare, i-am spus Căpitanului:

„Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranță.”

„Ai dreptate”, mi-a răspuns. „Sunt totuși unele semne”.

„Mișcarea Legionară”, adaug eu.

Și atunci mi-a arătat în ce fel vedea el reînvierea virtuților dace. Și-am înțeles că între daci și legionari se interpune pauza ființei noastre, căci noi trăim al doilea început al României.

Căpitanul a dat românului un rost. Înainte de el românul era numai român, adică un maerial uman alcătuit din ațipiri și umilinți. Legionarul este un român de substanță, un român primejdios, o fatalitate pentru sine și pentru alții, o vijelie umană infinit amenințătoare. Garda de Fier, o pădure fanatică… Legionarul trebuie să fie un om în care mândria sufereă de insomnie.

Eram obșinuiți cu patriotul de ocazie, galatinos și vid. În locul lui apare insul ce privește țara și problemele ei cu o cruntă înverșunare. Este o deosebire de densitate sufletească.

Acel ce a dat țării altă direcție și altă structură unea în sine pasiunea elementară cu detașarea spiritului. Soluțiile lui sînt alabile în imediat și în veșnicie. Istoria nu cunoaște un vizionar cu un spirit mai practic și atâta pricepere în lume, sprijinită pe un sufle de sfânt. Tot așa, ea nu cunoaște o a doua mișcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria.

A face isprăvi și a te salva, politică și mistică, iată cărei inreductibilități i-a pus el capăt. Îl interesa, în egală măsură, organizarea unei cantine și problema păcatului, comerțul și credința. Nimeni nu trebuia să uite:

Căpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Fiecare credea că-l înțelege. El totuși scăpa fiecăruia. Depășise limitele României. Îns

Annexe II – Les livres traduits par l’Université Populaire de la République de Moldavie du français vers le roumain

Yurie Roșca, fondateur et dirigeant de l’Université populaire, journaliste, rédacteur en chef et homme politique, est arrivé en personne à Paris il y a quelques années pour rencontrer des auteurs et éditeurs du groupe de réflexion dissident antimondialiste français. Il a également rédigé les préfaces de ces livres, les a promus et distribués en République de Moldavie et en Roumanie.

1. Ivan Blot, L’Europe colonisée

2. Hervé Juvin, Le Mur de l’Ouest n’est pas tombé

3. Hervé Juvin, Le gouvernement du désir

4.Jean Parvulesco, Vladimir poutine & l’Eurasie 

5. Jean-Michel Vernochet, La guerre civile froide: La théogonie républicaine de Robespierre à Macron

6. Youssef Hindi, La mystique de la laicite 

7. Youssef Hindi, Covidisme et messianisme – tyrannie sanitaire, crise religieuse et sacrifice

8. Valérie Bugault et Jean Rémy, Du Nouvel Esprit des Lois et de la Monnaie

9. Valérie Bugault, Les raisons cachées du désordre mondial – Tome I

10. Valérie Bugault, Les raisons cachées du désordre mondial – Tome II 

11. Pierre-Antoine Plaquevent, Soros et la société ouverte : métapolitique du globalisme 

12. Pierre-Antoine Plaquevent, Globalisme et dépopulation